Timp de o lună am fugit de oraş, de cunoscut. Am ales Indonezia pentru că are o frumuseţe încă sălbatică, iar oamenii ei sunt coloraţi şi vii. În căutarea de a o cunoaşte şi a o simţi pe pielea noastră am explorat în fiecare zi pe scooter câte un colţ din Bali, Nusa Lembongan şi Nusa Ceningan şi am trasat hărţi ale plajelelor ascunse şi ale satelor tradiţionale, ale recifelor de corali si ale pădurilor de mangrove din mica parte atinsă de noi din Oceanul Indian.

Oamenii de aici au fost cei care ne-au fascinat cel mai mult. Se spune că o meditaţie tipic balineză este zâmbetul cu toată fiinţa: cu buzele, cu ochii, cu inima, chiar şi cu ficatul.  Nu ştiu dacă cei din Bali meditează mult, dar cu siguranţă zâmbesc mai mult decât orice alt popor pe care l-am întlânit. Zâmbesc când trec pe lângă noi pe scootere, ne zâmbesc copiii care se întorc de la şcoală desculţi şi bătrânii meşteşugari de pe marginea drumului, care nu ştiu o boabă de engleză. Zâmbetul e-un limbaj universal.

Ne-am început călătoria flămânzi de imagini. „Goneam” cu 30-40 la oră pe scooter, unul conducând, celălalt cu harta într-o mână si aparatul foto în cealaltă, avizi să explorăm cât mai mult din sudul insulei şi în special plajele ascunse, accesibile mai mult localnicilor şi cunoscătorilor. Am ales să vizităm Bali în sezonul ploios, la final de ianuarie, dar cele câteva „duşuri” zilnice, cum spun englezii, nu ne-au tăiat pofta de aer marin şi sare pe piele. Am căutat toate plajele din sud, ca nişte nesătui, încercând să cuprindem în noi cât mai mult din noutatea locului.

Regulile de circulaţie în Bali le-am deprins uşor: cel mai mare are prioritate; pe un scooter au voie să călatorească câţi încap; viteza maximă permisă pe scooter e atât cu cât poţi merge printre celelalte scootere, care transportă saci, iarbă, mobilă şi cu care copii de 10 ani merg la şcoală. A, şi carnetul de şofer pe scooter e opţional.

La început, oamenii ni s-au părut mult prea lipicioşi. În prima zi am învăţat setul de întrebări pe care ei îl pun oricărui străin. ”De unde sunteţi? Cât staţi? Unde mergeţi de aici? Sunteţi căsătoriţi? Aveţi copii? Ooo….de ce nu? Nu vreţi un masaj? Masaj bun, masaj ieftin.”  Ne-am obişnuit ca, din când în când, să simţim mâinile unor bătrânici masându-ne fără voia noastră, în timp ce stăm la plajă, încercând să ne convingă să plătim o oră de masaj sau măcar să stăm puţin de poveşti cu ele, să le mai treacă timpul până la următorii clienţi. Iniţial reticenţi, ne-am lăsat pe mâinile lor imediat ce am înţeles felul lor de-a fi şi ne-am îndrăgostit iremediabil de firea lor, care păstrează un fel de candoare. La primele contacte cu balinezii eram mereu en garde, aveam senzaţia că vom fi păcăliţi la orice negociere. Şi cam asta încerca majoritatea. Dar altfel. Cu o şmecherie diferită de a noastră. Şăgalnic. Cu zâmbet, cu bucuria copilărească de a decide preţul final după o negociere, chiar dacă nu au câştigat mai nimic de pe urma noastră. Pentru ei, bănuţul ăla în plus e for good luck. Şi tot for good luck, frecau banuţii primiţi de noi, ca într-un soi de ritual hindus de business.

Cum spuneam, de când am păşit pe aeroportul Denpasar şi ne-am simţit asaltaţi din toate părţile şi până la a ne îndrăgosti de micii balinezi nu a fost cale lungă. Aşa că după ce ne-am potolit pofta de ocean, am lăsat în urmă resortul nostru de răsfăţ şi plajele de surf din sud şi am plecat în centrul insulei, să cunoaştem mai bine micul popor care ne fascina. Ubud, loc debordând de cultură şi rit, părea locaţia perfectă pentru a înţelege balinezii. Am început să povestim cu toţi cei ce se arătau dornici: gazdele noastre, vânzătorii din pieţe, culegătorii de orez, meşteşugarii din satele din apropierea Ubudului, şoferi, chelneri, băiatul de vreo 16 ani care ne aducea micul dejun şi vânzătorul de nuci de cocos de la Warung-ul din colţ. Cu unii vorbeam doar prin semne şi zâmbete. Cu alţii am schimbat id-uri de facebook şi ne-am promis să păstrăm legătura.

Ne-am făcut şi câţiva prieteni, majoritatea pe nume Made. Asta pentru că în Bali toţi oamenii, fie bărbaţi sau femei, îşi primesc numele în funcţie de ordinea naşterii în familie. Fiecare persoană e numită fie Wayan (primul), Made (al doilea), Nyoman (al treilea) sau Ketut (al patrulea). La al cincilea copil numărătoarea porneşte de la capăt. Deşi pare de necrezut, sistemul lor funcţionează de minune (şi, desigur, încurajează poreclirea!).

Cei mai dragi dintre cei întâlniţi ne-au fost bătrânii, mai ales cei din satele mai îndepărtate de zonele turistice. Oameni simpli, care construiau cu mâinile lor mici opere de artă din lemn, piatră, piele – fiecare după specificul satului său. Oameni cu un fel de primitivism blând – apelau la vraci, se îmbăiau goi, în plină zi, în şanţul de la marginea drumului, credeau în puterea ritualului şi aduceau ofrande zeilor deplin încredinţaţi de semnificaţia gestului lor – nu doar pentru că dă bine pentru turişti. Tinerii îi numeau nebuni. Însă, la fel ca în România, aceşti bătrâni de la sat sunt, poate, ultima generaţie care păstrează ceva din autenticitatea pământului lor.

În aventura noastră am căutat să fim mai mult decât nişte turişti într-un resort, să pătrundem mai profund cultura balineză, nu doar din cărţi şi vizite la templele turistice. Oare cum e să te naşti şi să trăieşti toată viaţa pe o mică insulă? Cum e o zi din viaţa lor? Ne-am bucurat să fim singurii turişti într-un tur cu bicicletele până la Mt. Batur, unul dintre cei trei vulcani activi din Indonezia, pentru că am putut discuta în voie cu ghidul nostru. El ne-a introdus puţin în viaţa de zi cu zi a oamenilor de rând, ducându-ne în casele unor familii de balinezi simpli şi într-o şcoală de ţară. Acolo m-am îndrăgostit de chipurile copiilor balinezi şi tare am vrut să ducem unul cu noi acasă!

În zona Ubudului am fost cazaţi în niste casuţe de lemn în apropierea teraselor de orez. Când am ajuns acolo ne-am spus unul altuia că nu am fost în vreun loc mai frumos vreodată. Încă cred asta. Dar până la urmă s-a dovedit că fiecare paradis are şarpele său. În cazul nostru, şarpele s-a ascuns în baie, nu în pom.

Pentru că ne sunt dragi elefanţii, am vizitat în apropierea Ubudului o rezervaţie de elefanţi. Rezervaţie vorba vine, am mers acolo cu aşteptări de safari şi am găsit elefanţi legaţi în lanţuri, care plimbau de colo-colo turişti ca noi. După dezamagirea iniţială, am intrat în vorbă cu ghidul nostru şi i-am aflat povestea.  Şi ca intotdeauna, poveştile colorează experienţa. Elefantul „nostru” din safari era Bores, iar îngrijitorul său, Kat. Povestea lor e similară în multe feluri. Amândoi au 30 de ani şi sunt din insula Sumatra. Mulţi dintre elefanţii din Sumatra sunt otrăviţi de către localnici, deoarece le distrug culturile. Din fericire, Bores este unul dintre elefanţii care au fost salvaţi şi aduşi în rezervaţia din Bali. Însă nu a venit singur din Sumatra, ci cu Kat, băiatul care nu s-a putut despărţi de el şi a ales să fie îngrijitorul său, zi de zi. Timp de 10 ani. Kat a venit în Bali fără să fi făcut vreo şcoală, fără a şti balineza sau engleza, deşi e indonezian. Greu de crezut, dar în Indonezia se vorbesc peste 700 de dialecte. Acum nu doar că le ştie pe amândouă, ştie şi unde este România şi ce regim politic a avut în trecut. Vorbitul cu turiştii a dat roade. Nici Bores, nici Kat, nu au altă familie. “Şi pentru elefanţi e greu, ca pentru oameni”, ne spune Kat. Şi tace.

În ultima parte a călătoriei am vrut să ne îndepărtăm puţin de zonele turistice şi am ales Nusa Lembongan, insulă învecinată cu Bali, mică de tot, necirculată de maşini, unde curentul electric se întrerupe în fiecare seară. Oamenii de aici trăiesc în mare parte cultivând şi recoltând alge. Par liniştitiţi şi fericiţi cu ritmul lor lent, despărţiţi printr-o fâşie de ocean de viaţa de oraş.

Pe măsură ce am petrecut mai mult timp în Indonezia ne-am coborât standardele şi fricile şi am încercat să experimentăm călătoria aceasta cât de autentic se poate pentru nişte europeni obişnuiţi cu binele, aflaţi pentru prima dată în Asia. Aşa că în Nusa Lembongan ne-am cazat într-un bungalow cu toaleta afară, ascunsă de un gărduleţ de bambus – o mică afacere a unei famiii balineze. Aici am avut parte de zile calde şi umede, cu ritmul monoton al ploii tropicale cântând în acoperişul nostru, dar şi de nopţi zgomotoase, închipuindu-ne felurite scenarii şi dormind cu lumina aprinsă, după experienţa cu şarpele din Ubud. Am fost liniştiţi însă de gazda noastră, care după o căutare speriată sub patul nostru, în miez de noapte, cu mătura în mână, ne-a asigurat: –„Oh, don’t worry, it’s only Jerry!” – …?!  -„You know Tom and Jerry? It’s Jerry!”

Săptămânile petrecute în Bali au fost, în final, o experienţă culturală, de cunoaştere a Omului, dincolo de rasă sau culoare. Şi cunoscându-i pe ei, ne-am cunoscut mai bine şi pe noi. Am văzut în noi agitaţia omului modern, firea vestică prea serioasă, mereu contra-timp, pentru care parcă şi experienţele se cumulează undeva ca şi puncte bonus. Călătoritul în Bali e sărac atunci când alergi între obiective cu ghidul în mână. Aici simţirea şi relaţiile cu ceilalţi sunt mai valoroase decât a bifa pe o listă ce-ai văzut. Într-un ritm lent, adaptat locului, i-am lăsat pe micii balnezi să ne intre pe sub piele şi să schimbe ceva în noi. În Bali trebuie să ştii întotdeauna de unde vii şi încotro te îndrepţi. Totul îşi are rostul lui aici. Viaţa este trăită simplu, în sânul comunităţii, în inima naturii. Şi până la urmă, nu e asta normalitatea?

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans

[audio:https://be-light.ro/wp-content/uploads/2014/04/NuvoleBianche.mp3|titles=waiting]

South Bali

Maimuţe haotice la Templul Uluwatu. Can’t touch this! 🙂

Spectacol de dans balinez în Parcul cultural Garuda Wisnu Kencana

Pandawa Beach

Padang padang Beach

Green Bowl Beach

Dreamland Beach

Templul Tanah Lot, tradus din balineză ca Land in the Sea, în zi de sărbătoare

Ubud

Sacred Monkey Forest Sanctuary, Ubud

Blue Lagoon Beach, PadangBai, în vestul insulei

Terase de orez in zona Ubudului

Când ţi-e sete şi nu mai sunt coconut “drings” la Warung, solutia e simplă.  Pentru Made.

                                                                                                                                                                                                                                      Elephant Safari Park, Taro Ubud

Kecak, dans şi teatru traditional balinez

O plantatie de cafea şi condimente, loc în care ceste preparată şi cafeaua Luwak, cea mai scumpă din lume, recunoscută pentru faptul că boabele de cafea sunt preparate după ingerarea şi eliminarea lor de către un mic mamifer asiatic.

.

Mt. Batur, un vulcan activ la poalele căruia se află satul Trunyan, cunoscut pentru tradiţia ciudată de a nu-şi îngropa morţii, ci de a-i lăsa înt cimitir sub un copac sacru.

Recoltarea orezului în centrul insulei

Insula Nusa Lembongan, cu păduri de mangrove şi culturi întinse de alge

Dream Beach. Nusa Lembongan

Devil’s Tears, Nusa Lembongan

Nusa Ceningan